Un subiect readus recent în atenția publicului larg de o postare a istoricului Ioan Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române, merită o discuție serioasă: valurile repetate de „pseudo-știri” și interpretări denigratoare la adresa lui Mihai Viteazul.
Nu este un fenomen nou. Încă din timpul vieții, domnul român a stârnit adversități puternice, tocmai pentru că reușise o performanță rar întâlnită în epocă: să obțină încrederea împăratului romano-german Rudolf al II-lea, să guverneze Transilvania în numele acestuia și să unească, chiar dacă temporar, cele trei țări românești. Un cronicar al vremii, Gheorghe Brancovici – el însuși nu de neam român – consemna admirativ extinderea puterii românești sub Mihai peste Ardeal, Moldova și Țara Românească. Înaintea lui, doar Ștefan cel Mare mai reușise o relație de asemenea anvergură cu un suveran habsburgic.
Ce a făcut concret Mihai Viteazul cât a fost principe la Alba Iulia rămâne adesea trecut cu vederea. Prin dietele convocate în Transilvania, a impus limba română ca limbă oficială alături de latină și maghiară, a extins dreptul la pășunat al satelor românești pe terenurile săsești și ungurești – anterior interzis, sub pedeapsa cu moartea pentru păstorii care încălcau regula – și a obținut scutirea preoților ortodocși de robotă, un pas semnificativ spre eliberarea lor din iobăgie. Până atunci, doar clerul calvin, luteran, unitarian și romano-catolic se bucura de statutul de om liber; ortodocșii, nerecunoscuți legal, rămâneau șerbi.
Mihai a mai introdus boieri români în consiliul principelui, a numit căpitani și juzi români în fruntea unor cetăți și orașe, a sprijinit Mitropolia Transilvaniei și a cerut, într-o corespondență directă cu împăratul, recunoașterea legală a ortodoxiei. Răspunsul lui Rudolf al II-lea, marcat de spiritul Contrareformei, arată limpede tensiunile confesionale ale epocii: împăratul îi cerea lui Mihai să favorizeze catolicii, ortodocșii și luteranii, în defavoarea calvinilor și unitarienilor – cereri pe care domnul român nu le-a dus, în esență, la îndeplinire.
Cât despre acuzația că ar fi fost un asupritor al țăranilor, istoricul respinge ferm această interpretare, atribuind-o lui Nicolae Bălcescu și amplificată ulterior de propaganda comunistă, care avea nevoie să încadreze toți domnitorii și boierii în tiparul „clasei exploatatoare”. Așa-numita „legătură a lui Mihai” nu era o lege a robiei, ci o simplă evidență a țăranilor strămutați în timpul războiului, necesară pentru colectarea corectă a dărilor.
Mihai Viteazul nu a fost un democrat modern și nici un tiran. Nu a cerut privilegii exclusive pentru români, ci egalitate cu „cele trei națiuni și patru religii” recunoscute oficial în Ardeal. A fost, în schimb, un om al timpului său, cu limitele și compromisurile impuse de un domn aflat permanent în război.
Represaliile ulterioare morții sale – uciderea susținătorilor români, interzicerea intrării valahilor din Moldova și Țara Românească în Transilvania, arderea pe rug a căpitanului Baba Novac – nu pot fi puse pe seama lui Mihai, ci a nobilimii transilvane care a preluat din nou controlul.
Concluzia care se desprinde este simplă: judecarea trecutului cere argumente, surse și context istoric, nu zvonuri și opinii vehiculate necritic. Mihai Viteazul a fost un om cu limite și greșeli, dar și o personalitate istorică majoră, devenită simbol național pe drept cuvânt – așa cum se întâmplă, de altfel, cu marii eroi ai oricărui popor.
