De cincizeci și șapte de ani, viața mea se măsoară în pașii făcuți până la apă.Două sau trei sute de metri – atât mă despărțea, zi de zi, de bătaia lină a valurilor, de mirosul reavăn de mâl și sălcii, de fluviul care a fost mereu plămânul, oglinda și liniștea orașului Corabia. De mai bine de jumătate de secol, Dunărea nu a fost doar o vecină tăcută, ci un martor fidel al trecerii timpului. Am văzut-o înfuriată în primăverile cu viituri puternice, am văzut-o sclipind sub soarele arzător al verilor de altădată, am văzut-o purtând șlepuri grele și ambarcațiuni spre zări îndepărtate. Pentru mine, Dunărea nu este doar un fluviu. Este o parte din copilărie, din tinerețe și din viața mea.
Dar anul acesta, fluviul pare că s-a retras în sine. S-a depărtat de noi, lăsând în urmă o rană deschisă de piatră, mâl uscat și amintiri. Se retrage încet, ca un bătrân obosit care nu mai are puterea să lupte. Nivelul apei a coborât până la -131 de centimetri, iar imaginea este una care doare. Acolo unde altădată apa ajungea până la mal, astăzi se întind limbi de nisip și pietriș. Locuri pe care odinioară pluteau vase au devenit aproape uscat.
Dincolo de cifra rece dintr-un buletin hidrologiic, realitatea de la mal este o lecție dureroasă despre neputință. Distanța dintre casa mea și apă s-a mărit considerabil, ca și cum fluviul s-ar fi speriat și s-ar fi retras spre bătrâna Bulgarie, lăsând la Corabia doar limbi uriașe de nisip, schelete de piatră și o tăcere apăsătoare.Unde altădată apa adâncă purta viață, astăzi se întind insule improvizate de uscat. Dunărea nu mai curge cu mândria de altădată; abia își mai târăște pașii prin fițoasa-i albie, sleită de puteri.
Este greu să nu fii cuprins de nostalgie. Îmi amintesc verile în care faleza era plină de oameni, pescarii își încercau norocul încă de la răsărit, iar copiii priveau fascinați navele care urcau și coborau fluviul. Dunărea era vie. Astăzi, liniștea ei nu mai este una firească. Este o liniște apăsătoare.
Tristețea care s-a așternut peste malul de la Corabia nu este doar a mea. Este o suferință colectivă, un oftat lung care unește comunitatea:
- Pescarii: Oamenii care cunoșteau fiecare ochi de apă își privesc acum bărcile eșuate pe uscat. Unii stau pe mal, cu undițele aruncate într-o apă mică și obosită, uitându-se lung spre bălțile secate unde altădată mișuna viața. În ochii lor se citește o resemnare amară; fluviul care i-a hrănit generații la rând pare să fi obosit.
- Turiștii: Sunt ca și inexistenți. Promenada, altădată plină de pași și rute de navigație de agrement, a devenit o cale de promenadă spre nicăieri. Faleza privește spre o albie părăsită, iar foșnetul apei a fost înlocuit de șuieratul vântului prin vegetația uscată.
- Economia și agricultura: Operatorii de transport fluvial privesc cu disperare șlepurile blocate sau rutele imposibil de navigat. Proprietarii de silozuri își văd planurile și mărfurile încremenite la mal, în timp ce agricultorii din zonă privesc spre cer și spre fluviu deopotrivă, simțind cum seceta le sufocă munca și speranțele.
E greu să privești cum ceva ce părea veșnic se schimbă atât de dramatic sub ochii tăi. Pentru mine, cei 57 de ani trăiți la marginea Dunării nu au fost doar o adresă din buletin, ci o stare de spirit. Dunărea a fost cântecul de leagăn și partenerul de tăcere la apus.Astăzi, cu părere de rău și cu o strângere de inimă, mă uit spre linia apei care s-a dus atât de departe. Încerc să recunosc locul pe care l-am iubit o viață întragă, sperând că fluviul doar se odihnește. Că într-o zi, ploile se vor întoarce, că apele se vor umfla din nou din munți și că bătrâna Dunăre își va lua înapoi malurile, aducând din nou viață, bărci, oameni și speranță la Corabia.
