TRADIȚII ȘI OBICEIURI POPULARE · 22 FEBRUARIE 2026
O dată pe an, în ajunul Postului Mare, satele și orașele românești se umplu de miros de plăcinte cu brânză, de lumina pâlpâitoare a focurilor aprinse în noapte și de strigăte care sparg liniștea iernii. Lăsatul Secului la brânză nu este o simplă zi de calendar — este un nod în care credința ortodoxă, magia precreștină și bucuria colectivă se împletesc de secole într-un ritual al trecerii.
Astăzi, 22 februarie 2026, creștinii ortodocși din România sărbătoresc Lăsatul Secului la brânză — ultima zi în care brânzeturile, lactatele și ouăle mai au loc pe masă înainte ca Postul Paștelui să coboare timp de patruzeci de zile. Mâine dimineață, odată cu zorile, liniștea postului înlocuiește veselia de ieri. De aceea, această seară este trăită intens, cu toată risipa cu care îți iei rămas-bun de la o veche plăcere.În popor, ziua mai poartă și numele de Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Iertăciunii. Numele nu sunt întâmplătoare: credincioșii intră în post cu sufletul curat, cerându-și iertare unii altora pentru greșelile acumulate peste an. O îmbrățișare, un „iartă-mă” rostit cu sinceritate — gesturi simple, dar cu rezonanță adâncă. Înainte de a fi o abstinență, Lăsatul Secului este un ospăț. Mesele se îndoaie sub greutatea mâncărurilor cu lapte, brânză și ouă: mămăligă caldă cu smântână grasă, bulz de cioban, plăcinte pufoase cu brânză dulce, gogoși prăjite în untură. Fiecare regiune aduce ceva al ei — în Muntenia, plăcintele cu brânză și stafide se trimit soacrei, ca relațiile de familie să rămână „dulci” tot postul. În Bărăgan, finii vin neanunțați la nași cu plocon — o găină friptă, un colac uns cu miere, o sticlă de vin — și toată noaptea se cântă și se petrece. Sunt gesturi care țin laolaltă comunități întregi.
Bobotăile: focul care cheamă primăvara. Dar adevărata magie a acestei zile nu stă la masă, ci afară, în câmp sau în marginea satului, acolo unde ard bobotăile. Aceste focuri ritualice, aprinse la căderea nopții, sunt unul dintre cele mai vechi obiceiuri românești legate de trecerea spre primăvară. Flăcările înalte nu sunt un simplu spectacol — ele purifică, alungă spiritele rele care au bântuit iarna și cheamă căldura noului anotimp.Oamenii dansează în jurul focului, iar cei mai curajoși — de obicei tinerii — sar peste văpăi. Nu este o bravadă oarecare: se spune că tinerii care reușesc să sară cu succes se vor căsători în cursul anului. Copiii aleargă cu bețe aprinse la un capăt, desenând cercuri de lumină în întuneric. Gospodinele frământă gogoși lângă foc și le coc în ceaun, chiar acolo, în aer liber, ca pe vremuri. În multe sate, mai ales din Oltenia și Ardeal, obiceiul bobotăilor capătă forme spectaculoase. În Ardeal, roțile vechi de căruță sunt îmbrăcate cu paie, aprinse și rostogolite la vale — imagini care par rupte dintr-o altă lume, dar care trăiesc și astăzi în satele unde tradiția nu a murit.
Strigarea peste sat: tribunalul popular al nopții. Pe lângă dans și foc, noaptea de Lăsatul Secului aduce cu sine și un obicei aparte: strigarea peste sat. Flăcăii urcă pe la marginea satului și strigă numele fetelor nemăritate, adresându-le urări și chemări în versuri improvizate. Dar strigarea nu se oprește la romanțe — faptele rele, certurile, micile nedreptăți ale anului sunt scoase la lumină și rostite cu voce tare, ca un tribunal nocturn al comunității. Este o formă veche de catharsis colectiv.Una dintre cele mai frumoase formule păstrate din Oltenia sună astfel: „Mă roagă, mă roagă. Cine mi te roagă? Mă roagă cutare să-i fac leagăn de mătase, să-l arunc la cutărescu în casă.” Rostită de flăcăi în jurul focului, strigarea aceasta este dedicată fetelor de măritat pe care le îndrăgesc — un fel de declarație publică, voalată în metaforă, înălțată spre cerul nopții de Lăsatul Secului. Leagănul de mătase aruncat „în casă” nu era altceva decât o promisiune — că fata aceea merită ocrotire, că flăcăul e gata să și-o asume.În Maramureș, strigarea se încheie cu o formulă care spune totul despre spiritul acestui obicei: „Cele bune să se adune, cele rele să se spele.” O urare pentru toată lumea — și pentru cei lăudați, și pentru cei mustrați. Noaptea se termină, focul se stinge, iar oamenii pleacă acasă ducând cu ei cărbuni aprinși pe care îi aruncă peste livezi și grădini, ca roadele anului să fie bogate.
Lăsatul Secului la brânză este, în fond, o sărbătoare despre echilibru — între îngăduință și renunțare, între bucurie și cumpătare, între trecut și viitor. Este momentul în care România profundă, cea a satelor și a obiceiurilor vechi, își arată fața cea mai vie. Iar focurile care ard în această seară nu sunt altceva decât lumina pe care oamenii o aprind în fața întunericului iernii, siguri că primăvara va veni.
