Rusalii 2026: între Duhul Sfânt, iele și călușari. Obiceiurile și tradițiile care au supraviețuit veacurilor

Duminică, 31 mai, și luni, 1 iunie, românii sărbătoresc Rusaliile — una dintre cele mai vechi și mai bogate în simboluri sărbători din calendarul creștin. Cunoscută și sub denumirile de Cincizecime sau Pogorârea Duhului Sfânt, ziua marchează momentul în care, potrivit Scripturii, limbi de foc s-au pogorât asupra Apostolilor, dăruindu-le înțelepciune și puterea de a vorbi în toate limbile pământului. Dar Rusaliile nu sunt doar o sărbătoare a Bisericii. În tradiția populară românească, ele reprezintă un timp cu totul aparte — plin de forțe nevăzute, de ritualuri de protecție și de obiceiuri transmise din generație în generație, unele cu rădăcini mult mai vechi decât creștinismul însuși.
De unde vine numele „Rusalii”?
Puțini știu că termenul nu are origine slavă sau creștină, ci latină. El provine din „Rosalia”, o sărbătoare romană dedicată comemorării morților, în care familiile aduceau ofrande de trandafiri la morminte. Această legătură antică explică de ce Rusaliile românești sunt însoțite, până astăzi, de obiceiuri de pomenire a celor trecuți în neființă, și de ce perioada este privită în folclor ca un timp în care granița dintre lumea celor vii și cea a morților devine mai subțire.
Ielele — primejdia nevăzută a Rusaliilor
Nicio altă perioadă din an nu este asociată mai puternic cu ielele decât Rusaliile. Aceste ființe supranaturale din mitologia românească — frumoase și primejdioase, dansând noaptea în locuri pustii — se credea că sunt deosebit de active în aceste zile. Cel prins dansând sau muncind în bătaia lor putea fi „luat din Rusalii”: lovit de boli ciudate, paralizat, sau înnebunit. Pentru a se feri de ele, oamenii purtau la brâu usturoi și pelin, plante considerate de leac și cu puteri apotropaice, și se abțineau de la orice muncă fizică.
Interdicțiile de Rusalii sunt numeroase în tradiția populară: nu se spală, nu se coase, nu se pleacă la drum lung, nu se ceartă nimeni. Zilele sunt rezervate rugăciunii, odihnei și comuniunii cu familia.
Frunzele de nuc și de tei — harul adus de la biserică
Un obicei răspândit în toată România este ducerea la biserică a ramurilor de nuc și de tei pentru a fi sfințite în dimineața Rusaliilor. Teiul, în credința populară, este o plantă cu puteri protectoare deosebite. După slujbă, frunzele sfințite sunt așezate la icoane, la ferestre sau la intrarea în curte, pentru a binecuvânta gospodăria și a ține departe influențele rele. Tradiția are o coerență simbolică elegantă: limbile de foc ale Duhului Sfânt se regăsesc în frunzele verzi, purtătoare de har, aduse acasă de la slujbă.
Moșii de vară — pomenirea celor duși
Cu o zi înainte de Duminica Rusaliilor, în Sâmbăta Moșilor de vară, familiile merg la cimitir și împart pentru sufletele morților colaci, fructe — mai ales cireșe, căci e sezonul lor —, vin și mâncare gătită. Mormintele sunt împodobite cu flori și ramuri verzi. Obiceiul se prelungește și în prima și a doua zi de Rusalii, când pomenirile continuă. Este un moment de reînnodare a legăturii cu înaintașii, o tradiție care îmbină credința creștină cu un simț al datoriei față de cei care au plecat.
Călușul — comoara Olteniei, recunoscută de UNESCO
Dacă există un obicei care definește Rusaliile în Oltenia și Muntenia, acela este, fără urmă de îndoială, Căluşul. Dansul călușarilor este un străvechi obicei înscris pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO, iar conform tradiţiei, Căluşul se joacă din a doua zi de Rusalii, timp de nouă zile, şi numai în această perioadă.
Ceata de călușari nu pornește la drum oricum. Mai întâi se „dezgroapă” căluşul, iar ceata, sub comanda vătafului, depune jurământul sub steag, la hotar sau pe marginea apei. Ritualul se execută pe muteşte, călușarii având în gură şi în urechi frunze de pelin şi usturoi. Abia după acest legământ solemn are loc primul dans — în unele sate chiar în cimitir, înainte de a merge prin curțile oamenilor.
Călușarii sunt grupuri de bărbați care dansează în costume tradiționale, cu clopoței la picioare și bețe în mâini. Dansul are rol protector și vindecător, considerat un ritual împotriva spiritelor rele și a bolilor provocate de iele. În trecut, oamenii credeau că persoanele „luate din Rusalii” puteau fi vindecate prin jocul călușarilor. Să-ți joace călușarii în curte a rămas și astăzi o mare onoare și o dovadă a statutului social. În județul Olt, localități precum Dobroteasa sau Sârbii-Măgura păstrează vie această tradiție, cu cete de călușari care se întrec în târg chiar în Duminica Rusaliilor.
Un personaj aparte în ceată este mutul — singurul care poartă mască. El ține în mână o sabie din lemn vopsită în roșu sau un bici și este cel care generează momentele comice, oferind răgazuri dansatorilor. Prezența lui amestecă solemnul cu hazul, sacrul cu jocul — o combinație tipic românească.
O sărbătoare vie, nu un muzeu
Rusaliile sunt, poate mai mult decât orice altă sărbătoare, dovada că tradiția nu înseamnă neapărat îmbătrânire. Obiceiurile de Rusalii nu sunt exponate de vitrine: se trăiesc, se transmit copiilor, se adaptează fără a-și pierde miezul. În satele din Oltenia, Căluşul se învaţă înainte de alfabet. În curțile oamenilor, ramurile de tei sfințite ajung la icoane în fiecare an. La cimitire, fructele proaspete ale verii sunt împărțite pentru cei plecați.
Într-o lume care se grăbește să uite, Rusaliile vin ca un memento: că avem rădăcini, că avem datorii față de morți și față de vii, și că unele lucruri merită păstrate nu din obligație, ci din dragoste.