288 de oameni. Atât a mai rămas din armata care a salvat România. Astăzi, 29 aprilie, România marchează Ziua Veteranilor de Război. Ceremonii la monumente, coroane de flori, imnul național intonat în fața gărzilor de onoare, slujbe religioase în cimitirele eroilor. Un protocol care se repetă an de an, cu aceeași solemnitate, poate cu același număr de oficiali prezenți la tribună. Dar în spatele acestui ritual există o cifră care ar trebui să ne taie respirația: în toată România mai trăiesc astăzi doar 288 de veterani de război și opt văduve de război. Anul viitor vor fi mai puțini. Peste câțiva ani, nu va mai fi niciunul.
Data de 29 aprilie nu a fost aleasă la întâmplare. La această zi, în 1902, regele Carol I a promulgat decretul prin care, la cererea supraviețuitorilor Războiului de Independență din 1877-1878, a fost instituit pentru prima dată titlul de veteran de război. Un act de recunoaștere născut tocmai din conștiința că sacrificiul nu poate rămâne fără nume. Că omul care a luptat pentru pământul și libertatea altora merită, cel puțin, să fie văzut.
România a plătit în cel de-Al Doilea Război Mondial un preț colosal: peste 900.000 de morți, dispăruți, prizonieri, răniți și invalizi. Armata română a mobilizat 540.000 de militari, dintre care peste 90.000 și-au murit pe câmpurile de luptă, iar alți aproape 60.000 au dispărut fără urmă. Oamenii care au supraviețuit acelui infern sunt cei pe care astăzi îi sărbătorim. Sunt 288 la număr. Unii au trecut de 100 de ani. Mulți nu mai pot ieși din casă.
Ministerul Apărării Naționale organizează, cum se cuvine, ceremonii în toată țara și derulează campania „Onor Veteranilor de Război”, ajunsă la cea de-a șasea ediție. Se pregătesc cadouri, se depun jerbe, se rostesc discursuri. Toate acestea sunt bune și necesare.
Dar recunoștința adevărată nu se măsoară în coroane de flori depuse o dată pe an.Ea se măsoară în cât de bine a grijit statul, timp de zeci de ani, de oamenii aceștia. În câți au trăit ultimele decenii în demnitate și nu în sărăcie. În câți au primit îngrijiri medicale decente atunci când trupurile bătătorite de război au început să cedeze. În câți au simțit, dincolo de ziua lor oficială de sărbătoare, că sacrificiul nu le-a fost uitat.Sunt întrebări incomode, dar tocmai de aceea merită puse.
Astăzi, în România, mai există județe în care nu mai trăiește niciun veteran. Ilfovul este unul dintre ele. Flacăra se stinge treptat, localitate cu localitate. Ceea ce rămâne după ei — amintirea, documentele, fotografiile îngălbenite — va deveni curând tot ce vom mai putea atinge dintr-o epocă de eroism și de suferință fără precedent în istoria acestui popor.
Să îi cinstim, deci, astăzi, cu toată solemnitatea cuvenită. Dar să nu uităm că, atunci când ultimul veteran va pleca dintre noi, nu va mai rămâne nimeni care să ne spună cum arată cu adevărat prețul libertății. Și că, poate, tocmai de aceea, datoria noastră față de ei nu s-a încheiat niciodată cu o zi de calendar.
