Astăzi, 16 august, Biserica Ortodoxă Română îi pomenește pe Sfinții Martiri Brâncoveni: domnitorul Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și sfetnicul Ianache Văcărescu. Este una dintre cele mai încărcate de semnificație sărbători ale calendarului ortodox românesc, iar rădăcinile poveștii lor pornesc chiar din Oltenia, din satul Brâncoveni, județul Olt.
Originile familiei, în inima Oltului
Familia boierească Brâncoveanu își are vatra la moșia din satul Brâncoveni, aflat la aproximativ 20 de kilometri sud-vest de Slatina. Localitatea este atestată documentar încă din timpul lui Mircea cel Bătrân, iar boierii Brâncoveanu au ridicat aici, în secolul al XV-lea, un ansamblu arhitectural folosit ca loc de refugiu, nucleul viitoarei mănăstiri Brâncoveni.
Din acest neam se trage și Matei Basarab, domn al Țării Românești în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Neavând copii, Matei Basarab a lăsat cea mai mare parte a averii sale lui Preda Brâncoveanu, nepotul său de soră, care avea să devină bunicul lui Constantin Brâncoveanu. Împreună, Matei Basarab și Preda Brâncoveanu au refăcut, între 1634 și 1640, mănăstirea de la Brâncoveni, ridicând chiliile, turnul-clopotniță și casele domnești, după ce tradiția spune că un izvor din incinta așezământului i-ar fi vindecat pe membrii familiei de o boală de piele.
Fiul lui Preda, Papa (Matei) Brâncoveanu, a fost înmormântat tot la Brâncoveni. El avea să fie tatăl viitorului domnitor.
Constantin Brâncoveanu: de la orfan de tată la domn al Țării Românești
Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, chiar în satul Brâncoveni, fiul marelui boier Papa Brâncoveanu și al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino. Rămas orfan de tată la doar un an, a fost crescut și educat de unchiul său dinspre mamă, stolnicul Constantin Cantacuzino, un cărturar de seamă al epocii, care l-a inițiat și în diplomația europeană.
La 29 octombrie 1688 a urcat pe tronul Țării Românești, ca succesor al lui Șerban Cantacuzino, și a domnit timp de 26 de ani, până în 1714 – una dintre cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. A fost o perioadă de stabilitate internă, pace relativă și înflorire culturală, într-un context extern extrem de dificil, marcat de presiunea Imperiului Otoman, de ambițiile Habsburgilor și de jocurile de putere din sud-estul Europei. Brâncoveanu a dus o politică externă abilă, menținând relații simultane cu otomanii, habsburgii și rușii, și a încercat, fără succes, să negocieze alianțe antiotomane.
Un ctitor al culturii românești
Domnia lui Constantin Brâncoveanu este strâns legată de nașterea tiparului în limba română și de dezvoltarea învățământului: a susținut apariția Bibliei de la București și a transformat școala de la Sfântul Sava într-o Academie Domnească, cu predare inclusiv în limba greacă veche, fondată în 1694.
Tot în timpul său s-a impus în artă și arhitectură „stilul brâncovenesc”, o sinteză originală între elemente renascentiste, baroce, bizantine și tradiții locale, recunoscută prin pridvoare deschise, coloane sculptate și decor bogat. Cele mai reprezentative monumente ale acestui stil sunt Palatul domnesc de la Mogoșoaia, ridicat în 1702, și Mănăstirea Hurezi, începută în 1690, unde domnitorul dorise să fie înmormântat. A ctitorit sau a refăcut numeroase biserici și mănăstiri, printre care cele de la Potlogi, Mogoșoaia, dar și mănăstirea familiei de la Brâncoveni.
Arestarea, mazilirea și martiriul de la Constantinopol
Subminat de intrigile de la Poartă și acuzat de trădare și de colaborare cu Rusia în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711, Brâncoveanu a fost arestat la 24 martie 1714 și dus la Constantinopol, unde a fost închis la temnița Edicule. Timp de aproape un an a fost supus unor torturi grele, menite să-i smulgă averea și să-l convingă să treacă la islam.
La 15 august 1714, ziua în care domnitorul împlinea exact 60 de ani, sultanul Ahmed al III-lea a hotărât să dea un spectacol public în fața ambasadorilor marilor puteri europene – Franța, Anglia, Rusia și Imperiul Habsburgic. Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duși desculți și îmbrăcați doar în cămăși, pe jos, prin oraș, până la locul execuției, unde au fost decapitați unul câte unul, începând cu cei mai mari dintre fii. Tradiția a păstrat cuvintele pe care domnitorul le-ar fi rostit fiilor săi înainte de moarte, îndemnându-i să nu se lepede de credință chiar dacă își pierduseră toată averea.
După execuție, capetele celor șase martiri au fost purtate în vârful sulițelor prin oraș, iar trupurile au fost aruncate în mare. Au fost pescuite ulterior de niște greci, care le-au înmormântat pe o insulă din larg. Moaștele au fost aduse mai târziu la București și așezate, în 1720, la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”.
Canonizarea și pomenirea de astăzi
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la 19 iunie 1992, trecerea în rândul sfinților a Sfinților Martiri Brâncoveni, cu zi de prăznuire la 16 august – ziua imediat următoare Adormirii Maicii Domnului, pentru a nu coincide cu acea sărbătoare. Este marcată în calendarul ortodox cu semn distinctiv de sărbătoare, iar credincioșii sunt îndemnați să se roage pentru întărire sufletească.
Trei sute de ani mai târziu, povestea familiei Brâncoveanu leagă simbolic satul din inima Olteniei de tronul Țării Românești și de una dintre paginile cele mai grele, dar și mai demne, ale istoriei românilor: jertfa unui domnitor care a ales, împreună cu fiii săi, să-și piardă viața decât credința.
